Archive for the ‘ ISTORIA FIRMELOR ’ Category

istoria firmei ZARA

ZARA reprezintă un lanț de magazine aparținând grupului Inditex, deținut de magnatul Amancio Ortega, ce are în tolba lui mare și alte branduri renumite: Massimo Dutti, Pull and Bear, Oysho, Stradivarius, Uterqüe și Berska. Grupul are sediul în A Coruña, Galicia, Spania, unde în anul 1975 s-a deschis primul magazine ZARA.

Se spune că ZARA are nevoie doar de două săptămâni pentru a dezvolta și introduce în magazine un produs nou (în comparație cu media de 6 luni din industrie) și lansează în jur de 10.000 de modele noi în fiecare an. Poate că strategia sa cea mai neobisnuită este legătă de politica  ,,zero publicitate”; compania a preferat să investească un procent din venituri, în deschiderea unor magazine noi în loc să pompeze bani în promovare plătită.

ZARA a fost descris de Daniel Pietter, directorul de modă de la Louis Vuitton, drept ,, probabil cel mai inovativ și devastator retailer din lume“, iar cei de la CNN spun despre acest brand ca este ,,o poveste spaniolă de success.”

Istoria Companiei

Fondatorul ZARA, Amancio Ortega, a deschis primul magazine în anul 1975 pe o stradă centrală din La Coruña.

Primul magazin vindea produse ce arătau asemenea celor aparținând unor case de modă celebre, doar că la prețuri mici. Magazinul s-au dovedit a fi un succes, iar Ortega a început să deschidă mai multe magazine ZARA în Spania. În perioada anilor 1980, Ortega a început să schimbe designul, producția și procesul de distribuție, pentru a reduce termenele de execuție și pentru a reacționa la noile tendințe într-un mod cât mai rapid, prin ceea ce el numea ,,modă instant”.

În 1988, compania a început să se extindă pe plan international prin Porto, Portugalia. În 1989 au intrat în Statele Unite şi în Franţa în 1990. Această expansiune internaţională a crescut în anii 1990, cu Mexic (1992), Grecia (1993), Belgia şi Suedia (1994) etc, atingând o prezenţa actuală în peste 73 de ţări.

De unde vine succesul ZARA?

În ceea ce priveşte strategia de creație, un articol din revista Businessworld ne spune următoarele: “ZARA a fost un imitator de modă. Și-a concentrat atenţia pe înţelegerea elementelor de modă dorite de  clienţii săi şi apoi pe livrarea acestora, mai degrabă decât pe promovarea tendinţelor sezonului prin prezentări de modă şi canale similare de influenţă, pe care industria modei le utilizază în mod tradiţional”. Acesta este unul dintre elementele cheie ce au făcut din ZARA un brand atât de iubit de consumatori.

În plus, ZARA oferă un număr mult mai mare de produse în comparație cu alte companii similare.  Aceasta produce circa 11.000 de produse distincte, în fiecare an, comparativ cu 2.000 – 4.000 de articole ale concurenţilor cheie. Compania poate proiecta un produs nou în patru-cinci săptămâni și poate modifica produsele existente, în cât mai puţin de două săptămâni. Scurtarea ciclului de viaţă al produselor însemană mulțumirea consumatorilor într-un timp mult mai scurt, ceea ce a generat un succes extraordinar.

istoria firmei Nike

 

Nike Logo

Nike Logo

 

 

Nascut în 1938 în Portland, Oregon, Philip Knight – viitorul fondator, preşedinte, CEO şi principal acţionar al companiei Nike – a iubit de mic atletismul; în anii de colegiu, specialitatea lui era cursa de o mila, pentru ca ulterior sa alerge la maraton.

Nu visa neaparat la sportul de performanţa, dorindu-şi mai curând o cariera practica, de pe urma careia sa faca bani. Prin urmare, a absolvit Universitatea din Oregon cu o diploma în contabilitate, în 1958, apoi a facut un MBA la Stanford.

 

Aici a avut de întocmit un plan de afaceri, incluzând şi un plan de marketing, pentru o întreprindere mica. Întâmplarea a facut ca, pe durata studiilor, Knight şi-a urmat pasiunea pentru atletism, ba chiar s-a împrietenit cu antrenorul sau din campusul de la Oregon, Bill Bowerman, care obişnuia sa comenteze des calitatea proasta a pantofilor de sport, în majoritate nemţeşti, folosiţi de atleţii americani.

 

Influenţa lui Bowerman a contat în planul de afaceri schiţat de Knight pentru MBA: studentul s-a gândit la o nişa de piaţa care ar merita exploatata, pornind de la cererea pieţei americane pentru pantofi de sport de calitate buna şi de la convingerea, larg raspândita pe atunci, ca raportul cel mai avantajos între preţ şi calitate îl ofera produsele fabricate în Japonia şi livrate în SUA.

 

Profesorul lui Knight a gasit ca ideea e interesanta, dar în nici un caz un pont extraordinar de afaceri. Pe moment, totul a parut doar o tema şcolareasca îndeplinita corect.

 

Dupa ce şi-a terminat studiile, în 1962, Knight a procedat ca mulţi tineri americani de atunci, care încercau sa amâne momentul când vor fi înghiţiţi de cariera: a plecat în strainatate sa calatoreasca şi s-a oprit în Japonia.

 

Mai mult într-o doara, şi-a programat acolo un interviu cu un producator nipon de pantofi de sport, compania Onitsuka Tiger.

 

Prezentându-se ca fiind reprezentantul unui distribuitor american interesat de vânzarea în SUA a acestor produse, Knight a inventat pe loc şi numele companiei pe care zicea ca o reprezinta: Blue Ribbon Sports.

 

Contactul fiind facut cu potenţialii furnizori, omul nostru s-a întors în patrie şi a formulat prima comanda pentru Tiger, de 200 de perechi de pantofi.

 

Livrarea s-a facut în decembrie, iar compania al carei nume îl gasise atât de repede a început sa existe în realitate, graţie celor doi prieteni deveniţi acum asociaţi: Phil Knight şi Bill Bowerman, care au contribuit fiecare cu un capital de 500 de dolari.

 

Pe parcursul anului 1964, cei doi au reuşit sa vânda 1.300 de perechi de pantofi Tiger, în valoare de 8.000 de dolari. Marfa era depozitata în subsolul casei lui Knight, de unde acesta o încarca în maşina personala şi o ducea acolo unde se adunau viitorii clienţi, adica pe orice stadion unde aveau loc concursuri de atletism.

 

În paralel, Bill Bowerman le prezenta aceloraşi clienţi prototipuri de pantofi create chiar de el, încercând sa afle cât mai multe pareri şi sugestii despre cum ar arata încalţamintea ideala a unui atlet.

 

Un an mai târziu, veniturile din vânzari au ajuns la 20.000 de dolari şi a aparut şi primul angajat cu norma întreaga – Jeff Johnson, fostul lor concurent, care vânduse înainte pantofi de fotbal Adidas. Acest Johnson avea sa fie, în 1971, inventatorul numelui de marca al produselor firmei – Nike. Legenda oficiala e ca a visat acest nume în noaptea dinainte ca prima linie proprie de producţie a firmei sa intre în funcţiune.

 

În tot cazul, sursa de inspiraţie a visului lui Johnson a fost mitologia greceasca, unde Nike e numele zeiţei victoriei.

 

O aripioara de zeiţa

 

Epoca vânzarilor direct din portbagajele maşinilor ia sfârşit în 1966, când cei doi asociaţi reuşesc sa-şi deschida un magazin în Santa Monica, California.

 

Magazinul a funcţionat însa şi ca expoziţie pentru prototipurile de pantofi de sport create de Bowerman şi Johnson; câteva din ele au intrat în producţia de serie a japonezilor de la Tiger şi s-au vândut foarte bine.

 

Atât de bine, încât în ’69, când Blue Ribbon Sports a vândut de 300.000 de dolari, Knight şi-a putut permite sa renunţe la a doua slujba, care-i completase veniturile în ultimii ani: lecţiile de contabilitate susţinute la Universitatea din Oregon.

 

De pe urma acestor lecţii, Knight s-a ales cu o cunoştinţa nu folositoare, ci de-a dreptul providenţiala: o studenta la design pe nume Carolyn Davidson.

 

El i-a oferit doi dolari pe ora ca sa lucreze în timpul liber pentru firma lui: grafice şi tabele de prezentare pentru partenerii japonezi, diverse elemente de design al pantofilor şi, în sfârşit, un logo al companiei – „unul care sa sugereze mişcarea”, dupa cum a cerut Knight.

 

Ea a facut câteva desene de logo, nici unul din ele nu l-a cucerit pe patron, numai ca nu mai era timp şi pentru alte încercari; prima serie de pantofi produşi de Blue Ribbon Sports era deja gata şi aştepta doar cutiile inscripţionate cu logo-ul, ca sa iasa pe piaţa.

 

Aşa ca în cele din urma Knight s-a oprit asupra unuia din desene – „nu-mi place, dar o sa ma obişnuiesc cu el”.

 

Lucrarea, pentru care Davidson a primit atunci 35 de dolari, avea sa devina unul din cele mai cunoscute simboluri comerciale din lume, „The Swoosh” (un echivalent aproximativ în româneşte ar fi „vâjâitul”), ajuns sa se identifice atât de bine cu marca Nike, încât în reclame rareori se mai precizeaza acum şi numele firmei.

 

Reprezentare extrem de simpla a momentului de avânt sportiv, curba energic trasata de designera lui Knight a fost asociata mai pe urma (dupa ce Johnson a visat-o pe zeiţa victoriei) cu „spiritul zeiţei înaripate care I-a inspirat pe cei mai curajoşi razboinici în zorii civilizaţiei”, dupa cum scrie în prospectele firmei.

 

Dar nu mai conteaza; logo-ul e oricum atât de înradacinat în percepţia publica, încât nu-şi pune nimeni problema daca vrea sau nu sa sugereze o aripa de zeiţa. În gluma vorbind, la fel de bine ar putea sa faca trimitere la Mercur, zeul comerţului, cel cu aripi la picioare.

 

Carolyn Davidson a continuat sa lucreze pentru firma lui Knight, pâna ce aceasta s-a extins în asemenea masura încât a trebuit sa recurga la serviciile unei agenţii de publicitate. E interesant ca, peste ani, fostul patron a vrut s-o rasplateasca pentru ideea în faţa careia el se dovedise atât de opac: în 1983 a invitat-o la un prânz luxos, i-a oferit un inel de aur cu un diamant în forma logo-ului Nike şi un plic cu acţiuni la firma.

 

Davidson n-a dezvaluit nimanui câte acţiuni a primit, singura ei declaraţie fiind: „Pot sa spun cu certitudine ca am fost recompensata pentru desenul meu”.

 

În acelaşi an cu lansarea logo-ului şi a numelui marcii (numele companiei avea sa se schimbe în Nike Inc. abia în 1978), au ieşit pe piaţa primele produse de serie ale firmei: un model de pantofi de fotbal şi un tricou promoţional.

 

Un an mai târziu, în 1972, neînţelegerile cu Onitsuka Tiger legate de distribuţia produselor au dus la ruperea relaţiilor cu firma japoneza, Bowerman a inventat faimosul sau Moon Shoe, cu talpa turnata din cauciuc gofrat, Blue Ribbon Sports a ieşit pe prima sa piaţa externa, Canada.

 

Firma avea deja vânzari de 1,96 milioane de dolari; cifra avea sa creasca mai departe, la 3,2 milioane în 1973, 867 milioane în 1983 şi 3,9 miliarde de dolari în 1993, pentru ca acum sa se apropie de 10 miliarde.

 

L-au încalţat şi pe Ilie Nastase

 

Explicaţia acestei evoluţii consta într-o strategie simpla, dar eficienta, bazata pe ideea lui Knight ca „daca cinci tipi tari or sa poarte pantofii aştia, toţi vor dori sa-i poarte”.

 

Tipii tari la care se referea sunt sportivii celebri, admiraţi în toata America sau în toata lumea pentru succesele lor şi care ajung sa funcţioneze ca modele culturale.

 

Lor li s-a adresat firma de câte ori a avut nevoie sa-şi promoveze un nou model de pantofi sau de tricou. Primii sportivi convinşi sa poarte pantofi Nike în competiţii au fost doi atleţi americani şi tenismanul român Ilie Nastase, aflat pe atunci în plina glorie.

 

Au urmat Jimmy Connors, cel mai bun tenisman al lumii în 1974, apoi John McEnroe şi atletul kenyan Henry Rono, care a doborât patru recorduri mondiale în 1978, echipat fiind cu pantofi Nike. În anii ’80, lista sponsorizarilor a continuat cu alergatorii de maraton Alberto Salazar şi Joan Benoit, cu multiplul medaliat cu aur la Olimpiada din 1984 Carl Lewis şi cu vedeta de la Chicago Bulls, Michael Jordan, pentru care a fost creata linia completa de echipament Air Jordan.

 

La Jocurile Olimpice, oraşul gazda, Los Angeles, a fost împânzit de afişe publicitare înfaţişându-i pe atleţii echipaţi de Nike. În 1985, John McEnroe, arborând echipamentul creat special pentru el de Nike, a plecat într-un turneu promoţional în SUA şi în mai multe ţari.

 

Cât despre Europa, aici marca a avut succes la fotbaliştii insulari: în 1982, echipa Aston Villa, în noii pantofi de fotbal Nike, câştiga campionatul englez şi cupa continentala.

 

Daca imaginea lui Michael Jordan, cu care compania are contract pâna în 2023, e bine cunoscuta şi în afara SUA, nu acelaşi lucru se poate spune despre o serie de vedete de baseball sau de fotbal american, cum a fost un anume Bo Jackson, al carui nume a fost folosit pentru un slogan de mare succes al Nike, „Bo ştie”.

 

Pentru creşterea vânzarilor pe piaţa interna era suficient, dar nu şi pentru expansiunea unei companii care se voia globala. Aşa încât firma a trebuit sa se orienteze spre sportivi cunoscuţi pe mai multe continente.

 

Slabiciunea personala a lui Knight pentru tenis a contat poate cel mai mult în faptul ca, atunci când a dorit sa-şi faca reclama în strainatate, a apelat cu precadere la jucatori de tenis.

 

În afara de cei pomeniţi mai sus, pe lista Nike se gasesc Andre Agassi, Jim Courier, Monica Seles şi Pete Sampras (acesta din urma şi-a reziliat contractul cu compania acum câteva luni, fara a spune prea multe despre motivul deciziei).

 

Cealalta slabiciune a lui Knight, golful, a contat şi ea pentru alegerea sportivilor demni sa poarte logo-ul firmei. Aici, patronul Nike a facut una din cele mai bune afaceri din viaţa lui: a semnat în 1996 un contract de sponsorizare pe cinci ani, în valoare de 40 de milioane de dolari, cu un jucator necunoscut pe nume Tiger Woods, în vârsta de 20 de ani.

 

Presa a considerat contractul un act de inconştienţa totala din partea lui Knight. Dar Tiger a dovedit iute ca e unul din cei mai buni jucatori de golf din lume, daca nu cel mai bun, câştigând şi concursuri, şi bani, pâna acolo încât unii analişti s-au şi grabit sa-l vada în rândul miliardarilor. Nike a profitat din plin: a lansat o gama proprie de echipament pentru golf, de la tricouri şi manuşi pâna la şase tipuri de mingi.

 

E drept ca a şi exagerat: o linie de îmbracaminte sport care folosea imaginea jucatorului, lansata în 1998, a eşuat din cauza preţurilor excesive – o pereche de pantofi costa 250 de dolari.

 

Pe cand Franţa era campioana mondiala

 

În ultimii ani, o data cu creşterea sumelor vehiculate în fotbal, Knight a încercat sa consolideze imaginea marcii prin campanii de publicitate lansate cu ocazia ediţiilor Cupei Mondiale. În 1998, la finala Coupe du Monde între Franţa şi Brazilia, presa financiara vorbea despre o altfel de „finala”: cea a meciului în reclame dintre Adidas, partener oficial al FIFA şi furnizor oficial de echipament al selecţionatei Franţei, şi Nike, asociat al Confederaţiei braziliene de fotbal şi sponsorul naţionalei braziliene.

 

Nike venea dupa un an greu, în care profitul net îi scazuse la jumatate, la 400 milioane de dolari, din cauza crizei asiatice; era lider mondial la vânzarea de echipamente sportive, înaintea Adidas, dar nu şi la echipamente de fotbal, unde Adidas era în frunte.

 

Adidas avea în spate câţiva ani de pierderi şi voia sa câştige din piaţa în dauna rivalului Nike. Întâmplator, sloganul fiecarei companii se potrivea foarte bine cu personalitatea echipei pe care o sponsorizase: Adidas – „Victoria este în noi” iar Nike – „Pur şi simplu fa-o!” (Just do it). Pâna la urma, Franţa a câştigat atunci Cupa, dar meciul dintre cele doua companii a continuat.

 

Pentru ediţia din acest an a Cupei Mondiale, disponibilitatea Nike de a cheltui a fost foarte mare, judecând dupa excentricul spot publicitar facut de Terry Gilliam, regizorul filmului „Brazil”.

 

În spot apar supervedetele Eric Cantona, Thierry Henry, Roberto Carlos şi Luis Figo, disputând alaturi de alţi fotbalişti un turneu secret în opt echipe, dupa unica regula a „morţii subite”. Spotul ilustreaza gustul tot mai accentuat al lui Knight pentru reclame şocante, dat fiind ca vine dupa un altul regizat de nu mai puţin cunoscutul John Woo, cel cu „Mission Impossible II”.

 

La capitolul rivalitaţii celor doi giganţi ar merita amintit, fie şi cu titlu de amuzament, ca ea se manifesta şi în România: din sezonul 2002/2003, Nike a înlocuit Adidas în calitate de furnizor oficial al echipamentului fotbaliştilor de la Steaua.

 

Conform acordului încheiat cu firma greceasca Elmec Sport, unic distribuitor al produselor Nike în Grecia, Cipru, România şi Bulgaria, clubul Steaua va fi sponsorizat timp de trei sezoane cu câte 200.000 de dolari anual.

 

Problema cu fetiţa vietnameza

 

În afara de contractele cu sportivi celebri, al doilea element al strategiei lui Knight de a cuceri piaţa a fost cel care i-a adus cele mai mari necazuri: contractarea fabricaţiei produselor cu diverse firme din ţari cu reglementari cât mai vagi în materie de drepturi ale salariaţilor.

 

Din 1977 a apelat la furnizori în Taiwan şi Coreea de Sud, apoi, când legislaţia muncii a devenit mai restrictiva, „s-a mutat” în anii ’80 în China, Indonezia, Vietnam, Pakistan şi Thailanda.

 

E vorba despre faimoasele „sweatshops”, ateliere unde lucratorii trudesc în condiţii nesanatoase, cu program prelungit şi pe bani foarte puţini, eventual la negru, iar de cele mai multe ori se foloseşte şi munca copiilor.

 

Este o practica extrem de raspândita pentru marile companii sa-şi faca aşa outsourcing-ul producţiei, fiindca le reduce enorm costurile.

 

Unele companii sunt acuzate mai mult ca tolereaza acest sistem, altele mai puţin; Nike a facut parte înca de la început din prima categorie, devenind ţinta unor atacuri aproape neîntrerupte din partea ONG-urilor indignate şi a presei.

 

Pâna şi New York Times a publicat articole despre plângerile unor lucratori din Vietnam: molestari, agresiuni sexuale, comportament abuziv al patronilor, mediu toxic de lucru.

 

Şi aici s-a reflectat rivalitatea dintre Nike şi concurenţi: de teama sa nu intre şi ele în vizorul criticilor, Adidas şi Reebok au început sa ia masuri în favoarea propriilor lor lucratori din lumea a treia. Dupa ani de campanii ale activiştilor pentru drepturile salariaţilor, Philip Knight a ţinut o conferinţa de presa la National Press Club din Washington, unde a promis solemn ca situaţia se va schimba.

 

A spus ca fabricile vor fi monitorizate de catre experţi independenţi, ca standardele de igiena a mediului de lucru vor fi respectate, ca vârsta minima a lucratorilor va creşte la 18 ani pentru fabricile de încalţaminte şi la 16 ani pentru cele de haine.

 

Lucrurile nu s-au liniştit însa deloc în anii urmatori. Ba, mai mult, anul trecut chiar Knight a pus umarul sa le tulbure mai tare, dând publicitaţii un raport facut de un ONG în fabricile din Indonezia, dar finanţat de Nike, cu concluzii absolut dezastruoase.

 

Knight s-a angajat ferm sa amelioreze condiţiile de munca şi asistenţa medicala oferita respectivilor lucratori, dar ciudaţenia raportului ramâne.

 

De ce şi-a pus singur cenuşa în cap un întreprinzator care ani de-a rândul a negat cu aşa o vehemenţa acuzaţiile care i s-au adus, încât la un moment dat şi-a suspendat donaţiile catre Universitatea din Oregon fiindca aceasta şi-a declarat susţinerea faţa de nişte militanţi anti-Nike?

 

Raspunsul nu e un acces brusc de responsabilitate sociala, ci nevoia de un PR bun, fiindca patronul Nike a vazut ca acţiunile şi campaniile de boicot organizate de militanţi au izbutit sa erodeze imaginea marcii.

 

De la maximul istoric de 76 dolari/acţiune în 1997, preţul acţiunilor a ajuns într-un singur an la un minim de 31 dolari/acţiune.

 

În 1999, vânzarile au scazut cu peste 8%, iar în 2000 (an olimpic, în care de regula vânzarile de echipament sportiv cresc) s-au redresat cu numai 2,5%, la 9 miliarde de dolari, mult prea puţin faţa de perioada 1994-1997, când vânzarile se triplasera.

 

Mai mult, compania a început sa faca obiectul unor farse cam greu de suportat, care au contribuit la presa proasta a Nike.

 

De pilda, compania a primit sute de cutii cu pantofi de sport complet uzaţi, de la o mulţime de americani care primisera prin e-mail o notificare în numele Nike, unde scria ca în virtutea unui program de reciclare a încalţamintei sport, posesorii de pantofi uzaţi pot primi câte o pereche noua daca o trimit pe cea veche pe adresa firmei.

 

A mai fost şi cazul foarte mediatizat, anul trecut, al unui american care a vrut sa participe la programul Nike „Personalizeaza-ţi pantofii”, prin care se puteau comanda prin Internet pantofi de sport cu inscripţia aleasa de client.

 

Omul şi-a comandat nişte pantofi pe care sa scrie „Sweatshop”; cum firma l-a refuzat, a cerut atunci „nişte poze cu vietnameza în vârsta de zece ani care munceşte pentru pantofii mei”.

 

Colac peste pupaza, vara lui 2001 s-a încheiat cu o retragere de model – aproape jumatate de milion de perechi de pantofi Jordan Trunner, în urma unor reclamaţii de la nişte persoane care s-au taiat într-un accesoriu metalic.

 

Într-o scrisoare catre acţionari din octombrie 2001, Knight recunoştea ca firma „a uitat sa fie competitiva în sectorul de preţuri medii şi mici din SUA” (unde Reebok i-a luat din piaţa) şi ca „nu am reuşit sa coordonam prea bine comenzile cu producţia”, asumându-şi integral vina pentru performanţele slabe.

 

Ce-i drept, a primit şi o sancţiune: bonusul lui pentru anul fiscal 2001 a fost redus la 663.000 de dolari, faţa de 1,33 milioane în 2000 (dar asta nu l-a scos din rândul celor mai bine platiţi CEO din America, top în care se afla şi azi).

 

Unde se ascunde identitatea culturala

 

Deocamdata, Nike e în plin efort de redresare; pe trimestrul încheiat în februarie (anul fiscal al Nike se termina în mai), profitul a fost de 126 milioane de dolari, respectiv 46 de dolari/acţiune, puţin peste aşteptarile analiştilor şi mult peste cifra de acum un an, 35 dolari/acţiune.

 

Compania a reuşit sa-şi reduca din stocuri şi sa vânda mai mult pe piaţa americana, iar investitorii şi-au recapatat încrederea, preţul unei acţiuni depaşind 64 de dolari la jumatatea lui ianuarie. De-a lungul ultimilor ani, analiştii au încercat sa explice insuccesele Nike mai ales prin aroganţa lui Knight de a crede ca produsele lui sunt imune la recesiune şi ca nu trebuie sa le reduca preţurile nici daca vede clar ca majoritatea clienţilor prefera marci mai ieftine, ca Adidas sau Timberland.

 

Cea mai profunda explicaţie este însa legata de boala giganţilor: omniprezenţa obositoare a produselor cu logo-ul Nike îi îndeparteaza pe tineri, care vor mai curând sa descopere marci noi. Cum a spus un analist, „sa optezi pentru Nike e ca şi cum ai opta pentru Microsoft”. Pe de alta parte, unele studii de psihologie a consumatorului afirma ca tocmai omniprezenţa marcii a fost cea care a transformat-o în simbol cultural. În primul rând, afirmarea Nike a coincis cu asumarea modei fitness-ului: exerciţiul fizic a încetat sa mai fie o distracţie pentru americanul mediu, devenind un element de statut cultural.

 

În al doilea rând, pasiunea americanilor pentru produsele Nike îşi are originea în nişte impulsuri oarecum contradictorii: aspiraţia spre incluziune sociala şi culturala şi în acelaşi timp spre performanţa sportiva individuala.

 

Filozofia reclamelor Nike şi alegerea sportivilor care sa reprezinte imaginea marcii au exploatat din plin tensiunea dintre aceste impulsuri.

 

Nu râdeţi daca vi se pare ca aceste teorii savante nu se potrivesc cu aerul cam primitiv al şefului companiei. Tocmai asta îl face sa încarneze mai credibil, în ochii multora, visul american.

 

Deşi a împlinit 64 de ani, Philip Knight e în forma şi spune, servindu-se cu placere de metafore sportive, ca îi place în continuare sa alerge şi ca pentru el „nu exista linie de finiş” – cu alte cuvinte, ca nu-şi va parasi afacerile cât va trai.

 

Istoria firmei LACOSTE

lacoste

lacoste

René Lacoste a fost un jucator de tenis cunoscut in anii ’20-’30 : el a castigat multe trofee celebre, precum Wimbledon, US Open, Cupa Davis. A fost ales cel mai bun jucator de tenis in 1926 si in 1927.

Dar care este legatura cu crocodilul ?

In 1925, inaintea unei partide de tenis foarte importante, tanarul jucator a pus pariu cu capitanul sau : daca va iesi invingator, va primi o servieta din piele de crocodil. De aici a rezultat apelativul sau : « le crocodile » sau « the alligator ».

 

Incepand cu anul 1927, Lacoste a purtat micul semn al crocodilului cu gura deschisa.

Apoi a avut ideea de a face la comanda tricouri care semanau cu cele purtate de sportivi. Asa au aparut « tricourile de polo cu guler ». Scopul era de a suporta mai usor caldura, deoarece erau confectionate dintr-un material subtire si avea maneci scurte.

In 1933, Lacoste si cu un bun prieten de-al sau André Gillier (care avea o fabrica de textile) au fondat « La Chemise Lacoste ». Era vorba de tricouri pentru tenis, golf si yachting.

Mai tarziu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, tricourile au inceput sa apara si in alte culori (pana atunci toate tricourile erau albe) : rosu si bleumarin. A inceput si activitatea de export in Italia, America.

 

Afacerile prosperau, insa in acelasi timp au aparut si produsele contrafacute din tarile asiatice dar nu numai.

In fiecare an, firma Lacoste cheltuie in jur de 3.5 milioane euro in lupta cu piratii de marca. Bernard Lacoste, fiul lui René si presedinte al firmei din 1963 colaboreaza cu politia si cu instantele judecatoresti.

Totul a evoluat treptat, treptat. De la tricourile albe sportive, astazi gasim in lumea intreaga toate accesoriile de imbracaminte. Mai mult, a fost lansata pe piata si apa de toaleta, parfumuri, pantofi, ceasuri, lengjerie, curele, posete, genti etc. Totul poarta emblema crocodilului.

Astazi gasim magazine « Lacoste » in cele mai luxoase locuri din marile capitale si orase.

 

Istoria firmei Adidas

Adidas Logo

Adidas Logo

Compania adidas, producatorul german de textile si incaltaminte, a fost denumita dupa fondatorul Adolf (Adi) Dassler, care a inceput fabricarea de pantofi in 1920, in Herzogenaurach, lanaga Nuremberg, cu ajutorul fratelui sau, Rudolf Dassler. Rudolf a fondat mai apoi propria sa companie producatoare de incaltaminte – rivalul PUMA AG. Inregistrarea companei ca adidas AG s-a petrecut pe 18 august 1949 (litera mica pentru adidas). Tipic pantofilor si hainelor produse de adidas, este designul format din trei linii, incorporat si in logo-urile oficiale. Parfumurile adidas sunt in prezent fabricate sub licenta de catre Coty Inc.

 

Afacerea Tapie

Dupa o perioada de probleme serioase dupa moartea fiului lui Adolf, Horst Dassler, in 1987, compania a fost cumparata in 1990 de Bernard Tapie, pentru 1,6 miliarde de franci francezi (echivalentul a 243,918 de milioane de euro azi), pe care Tapie i-a imprumutat. La acea vreme, noul patron era cunosut ca un specialist in salvarea companiilor ajunse la faliment, afacere pe baza careia si-a construit averea. El a decis ca productia sa se mute in Asia si a angajat-o pe Madonna pentru promovare.

 

In 1992, Tapie nu a reusit sa-si plateasca dobanzile pentru imprumut. A apelat la banca Crédit Lyonnais pentru a vinde adidas, iar banca a preluat, drept despagupire pentru datorii, intreaga companie, lucru neobisnuit pentru practicile bancilor franceze de la acea vreme. Se pare ca banca nationala a incercat sa-l scoata pe Tapie din afacerile financiare, facandu-i un serviciu, deoarece acesta era la acel moment ministrul afacerilor publice (Ministre de la Ville) in guvernul francez.

 

 

adidas.jpg

 

In februarie 1993, Crédit Lyonnais a vandut adidas lui Robert Louis-Dreyfus, prieten cu Bernard Tapie (si varul Juliei Louis-Dreyfus din Seinfeld), pentru o suma mult mai mare (683,514 milioane de euro) decat cea detinuta de Tapie, 434,479 milioane. Uitand motivul pentru care banca a cumparat adidas, mai tarziu Tapie a dat in judecata Crédit Lyonnais, pentru ca s-a simtit inselat de vanzarea indirecta.

 

Robert Louis-Deyfus a devenit noul CEO al companiei. El este, de asemenea, presedintele echipei de fotbal Olympique Marseille, cu care Tapie era strans legat.

 

Tapie a dat el insusi faliment in 1994, din cauza unor numerose procese, legate de aranjarea meciurilor la clubul de fotbal. A petrecut 6 luni in inchisoarea La Santé din Paris in 1997, dupa ce sentinta i-a fost fixata la 18 luni. In 2005, tribunalul i-a oferit o compensatie de 135 de milioane de euro (aproximativ 886 de milioane de franci).

 

Ce a urmat dupa Tapie…

In 1997, adidas AG a achizitionat Salomon Group, iar numele corporatiei s-a transformat in adidas-Salomon AG. In 1998, adidas a dat in judecata NCAA in ceea ce priveste regulile lor legate de marimea si numarul logourilor de pe echipamentele echipelor. adidas a retras plangerea, iar cele doua grupuri au stabilit ca designul cu trei linii vor fi condiderate un trademark adidas.

 

In 2003, adidas a intentat proces asociatiei Fitness Word Trading la Curtea Britanica, pentru folosirea unui design cu doua linii similar logo-ului adidas. Curtea a hotarat ca, in ciuda simplitatii marcii, logo-ul Fitness World interfereaza cu cel folosit de adiads, pentru ca publicul putea sa stabileasca o legatura intre cele doua.

 

In 2005, adidas a introdus adidas 1, prima productie de pantofi care utiliza un microprocesor. Pus in evidenta de campania „The World’s First Intelligent Shoe”, microprocesorul este capabil sa efectueze 5 milioane de calcule pe secunda, care sa ajusteze automat nivelul de adaptare la mediul extern. Pantoful sport are nevoie de o baterie care dureaza aproximativ 100 de ore. In prezent, se vinde cu 250 de dolari. Ultima edite adidas 1.1 s-a lansat in noiembrie 2005 si este consderata a fi o imbunatatire a primei versiuni.

 

Tot in 2005, pe 3 mai, adidas a facut publica vanzarea Salomon Group catre Amer Sports din Finlanda. In august, compania si-a exprimat dorinta de a cumpara rivalul Reebok, pentru 3,8 milarde de dolari, lucru care s-a si intamplat. Cu aceasta miscare, adidas a crescut vanzarile aprope pana la nivelul lui Nike.

 

In 2006, adidas a facut un contract pe 11 ani prin care devine furnizorul oficial de echipament al NBA.

 

Critici

In aprilie 2006, adidas a primit blamul unor grupari asiatice pentru lansarea unei editii limitate de pantofi-sport care contineau o caricatura tipic asiatica din jurul anului 1900. adiads a catalogat aceste critici ca fiind o interpretare gresita si a refuzat sa retraga de pe piata linia. Barry McGee, un artist care are si origini chineze, a realizat caricatura cu scopul de a-si face un autoportet mai tanar. I s-a parut interesant ca fotografia lui sa apara pe niste pantofi.

 

Advertising

Spoturile adidas contin intamplari care par imposibile, precum spotul Jose + 10, in care doi baieti aduna mai multe staruri ale fotbalului international, pentru un meci ad-hoc. Printre staruri de numara Steve Gerard, Djibril Cisse, Kaka, Zinedine Zidane, David Beckam, Jermain Defoe, Oliver Kahn, Frank Lampard, Arjen Robben, Michael Ballack, Alessandro Nesta, Raul si Juan Roman Riquelme. De asemenea, sunt prezente si staruri din trecut: Franz Beckenbauer, Zico si Michel Platini. Spoturile nu se concentreaza numai asupra sportului rege, ci si asupra altora. Unul dintre ele se bucura de prezenta alergatorului de cursa lunga Haile Gebrselassie. Ultimul slogan adidas este „Impossible is nothing”.

 

 

adidas.jpg

 

Logo-ul

Cele trei linii sunt, fara indoiala, esenta simbolurilor adidas. Creat de fondatorul Adi Dassler, semnul a fost utilizat pentru prima data ca design pentru pantofi in 1949. Dassler a intentionat sa creeze un simbol care sa poata fi usor recunoscut in competitiile sportive in care apreau pantofii adidas. „Brandul cu 3 linii” a aparut pentru prima data pe imbracaminte in 1967, iar astazi este cu usurinta asociat cu marca.

 

La finele anilor ’60, adidas si-a extins productia si pe sectorul de imbracaminte, astfel, Käte si Adi Dassler au cautat nou simbol care sa poata fi asociat cu noile linii. In august 1971, a fost ales trifoiul din mai mult de 100 de optiuni. Inspirat de cele trei linii, acesta este o executie geometrica cu o intersectie tripla, care simbolizeza diversitatea brandului adidas. In 1972 a fost pentru prima data folosit, pentru ca ulterior sa devina simbolul corporatiei. Astazi, rolul trifoiului este de a reprezenta divizia Sport Heritage.

 

In 1997, adidas a hotarat sa introduca un design de corporatie nou, care sa pastreze esentialul vechiului logo. Astfel s-au nascut cele trei bare. Design-ul a fost realizat de directorul de creatie Peter Moore in 1990, si a fost folosit initial pentru linia de echipamente pentru produsele de performanta. Forma celor trei bare reprezinta un munte, care indica provocarea atingerii obiectivelor.

 

In august 1998, adidas-Salomon AG a adoptat un alt logo de corporatie, care incorpora valorile celor doua branduri si culorile acestora: albastru pentru adidas si rosu pentru Salomon. Si acest logo a fost realizat de Peter Moore si aparea numai numai pe documentele oficale adidas-Salomon AG, dar nu si pe produse, fiecare brand al grupului (adidas, salomon, TaylorMade, Mavic, Bonfire, Arc’Teryx, Cliché, Maxfli) pastrandu-si identitatea in marketing si in comunicare.

 

In fine, dupa divortul de Salomon, in octombrie 2005, adidas si-a schimbat pentru ultima oara logo-ul: logotipul „adidas”, care a fost utilizat inca din anii ’60 in diferite variante, astazi reprezinta grupul adidas si diferentiaza brandul de afacere. Din perspectiva design-ului, noul logo e simplu, clar, increzator si sugereaza leadership. Conducerea grupului considera ca va sustine cresterea afacerii si ca este suficient de flexibil pentru eventualele schimbari neprevazute.

 

Istoria firmei Reebok

 

logo reebok

logo reebok

Firma REEBOK International Ltd, cu sediul la Stoughton, Massachussets (Reebok) este un lider mondial in proiectarea, fabricarea si distributia incaltamintei de sport, fitness si casual, precum si a echipamentului si a altor accesorii sportive.

 

Istoria firmei Reebok incepe in anul 1895 la Bolton, Anglia, continua cu patrunderea in 1979 pe piata Statelor Unite, dupa care la sfirsitul anilor 80 ne confruntam cu o perioada de puternica expansiune mondiala. Reebok este una din cele trei firme, angajate intr-o competitie acerba pentru obtinerea suprematiei pe piata europeana si asiatica. Ea considera ca locul, pe care deja il detine pe piata aflata in continua dezvoltare a Americii Latine, in domeniul incaltamintei sport pentru atletism, este unul dominant.

 

In Statele Unite marca Reebok s-a impus ca furnizor de baza in doua sporturi de echipa importante, baseball si respectiv fotbal american, sporturi in care pina in 1992 nu avea nici un fel de participare, iar in baschet si-a intensificat prezenta atit la nivel profesionist cit si la cel universitar.

Reebok a despus un efort similar pentru patrunderea in fotbalul european si in rugby, precum si in rindul Comitetelor Olimpice Nationale si a federatiilor de sport. Toate aceste performante au impus Reebok ca veritabila marca sportiva in ochii milioanelor de consumatori din lumea intreaga.

 

La sfirsitul anilor 90 a semnat un acord pe mai multi ani pentru proiectarea si fabricarea de echipament de baschet sub licenta Asociatiei Nationale de Baschet si de participare sub patronajul NBA la o multime de programe de marketing americane si internationale.

 

In America Latina Reebok detine licenta exclusiva a NBA pentru o gama completa de echipament sportiv. Reebok si-a mentinut pozitia de „leader” in fitness sau antrenament atit in ceea ce priveste piata cit si in rindul preferintelor clientilor.

 

Universitatea Reebok fondata in 1993 pregateste mii de specialisti in fitness din intreaga lume. Casetele video continind programe de instruire in fitness, elaborate de Reebok se afla printre cele mai bine vindute materiale de acest tip. Intr-o noua combinatie, firma Rockport si Ralph Lauren anuntau incheierea in aprilie 1996 a unui acord de colaborare cu Reebok privind proiectarea, diversificarea, fabricarea si distributia de incaltaminte pentru barbati, femei si copii sub marca Ralph Lauren.

 

Scurt istoric

Motivul care a stat la baza infiintarii firmei din Anglia a fost unul cit se poate de simplu: atletii doreau sa alerge mai repede. Asa ca in 1890 Joseph William Foster a creeat unul din cele mai cunoscute modele de pantofi de atletism, avind incorporate crampoane.

Odata intrat in aceasta afacere il gasim in anul 1895 executind pentru atletii de virf pantofi speciali pentru alergare; in scurt timp firma „J.W. Foster and Sons” isi creeaza o clientela internationala printre sportivii de elita.

 

In 1958 doi dintre nepotii fondatorului deschideau o filiala, care urma sa fie cunoscuta sub numele de „REEBOK”, dupa numele unei gazele africane. In 1979 Paul Fireman, un partener axat pe distributia de echipament sportiv a lansat cu prilejul unei expozitii internationale pantofii de sport REEBOK.

 

Chiar in acel an el a negociat si a obtinut exclusivitatea distributiei acestor pantofi de sport pe piata nordamericana, astfel ca a introdus in Statele Unite trei tipuri de pantofi de alergari. La pretul de 60 USD erau cei mai scumpi pantofi de acest tip de piata.

 

In jurul anului 1981 vinzarile firmei REEBOK depaseau 1,5 mil. USD, dar evenimentul cel mai spectaculos urma sa aiba loc abia anul viitor, cind Reebok lansa pe piata primul pantof de atletism, destinat in mod special femeilor, un pantof creeat pentru un nou tip de exercitii de fitness, reunite sub numele de dans aerobic.

 

Acest tip de pantof a fost denumit FREESTYLETM si odata cu el Reebok a prefigurat si totodata incurajat creearea a trei curente principale care au revolutionat industria de incaltaminte sportiva si anume: dezvoltarea miscarii bazate pe gimnastica aerobica, accesul in continua crestere al femeilor la toate disciplinele sportive si fomele de miscare, precum si tendinta ca incaltamintea, conceputa ca atare, sa devina incaltaminte obisnuita de strada, tip „casual” purtata de toate categoriile de consumatori. Urmeaza o dezvoltare exploziva pe care Reebok o alimenteaza continuu prin diversificarea produselor sale – apar noi categorii de produse pentru care care Reebok detine suprematia pe piata. FREESTYLE, devenit acum „Classic” este considerat cel mai bine vindut pantof de atletism al tuturor timpurilor.

 

Pantoful destinat gimnasticii aerobice de performanta a capatat permanent imbunatatiri de-a lungul citorva generatii. Cu prilejul uriasului val de vinzari din 1985 REEBOK si-a extins oferta oficiala initiala.

 

La sfirsitul anilor 80 Reebok a inceput o expansiune agresiva si asupra pietelor de peste ocean. Produsele sale, disponibile acum in peste 140 de tari sunt vindute prin intermediul unei retele de distribuitori proprii si independenti. Inca de la lansarea pantofului FREESTYLE Reebok a elaborat o strategie centrala avind ca scop creearea unor produse noi, capabile sa genereze entuziasm pe piata.

 

La sfirsitul anilor 1980 incepe o perioda deosebit de fructuoasa odata cu introducerea unei tehnologii cunoscute sub numele de „the pump”, perioada care continua si astazi, caracterizata prin folosirea unor concepte si tehnologii revolutionare vizind o multime de produse, apartinind diverselor discipline sportive si activitati de fitness.

 

In 1992 a initiat o campanie de schimbare a imaginii si anume de la imaginea brand-ului identificat in principal cu activitatea de fitness si gimnastica aerobica cu una similara in cadrul altor discipline sportive. Au fost creeate o multime de modele de incaltaminte si echipament de sport, destinate fotbalului american si celui european, baschetului, alergarilor de pista si fond, precum si altor sporturi.

 

A semnat sute de contracte de sponsorizare pentru atleti profesionisti, echipe si federatii. La sfirsitul lui 1995 Reebok era deja instalata pe cele mai importante terenuri de sport din lume si a inregistrat vinzari substantiale la toate categoriile sportive importante.

Vanzarile nete in anul 2002 s-au ridicat la $3,128 milioane, cu o crestere de 5% fata de cele din 2001 care au totalizat $2,993 milioane.

In Statele Unite, vanzarile de incaltaminte Reebok in ultimele trei luni ale anului 2002 au fost in valoare de $195 milioane, insemnand o crestere de 6% in comparatie cu perioada similara din 2001, cand vanzarile s-au ridicat la $184 milioane.Vanzarile de imbracaminte in Statele Unite au fost in valoare de $184 milioane, inregistrandu-se o crestere de 48%.

Vanzarile internationale pentru toate produsele Reebok in perioada Octombrie-Decembrie 2002 au insumat $287 milioane, avand o crestere de 13%.

 

In 2002, am lansat cu succes noile produse Reebok pe piata americana. Si, pentru a sustine aceasta lansare, am creeat o strategie proprie de marketing numita „Muzica si ritmul sportului”, strategie care imbina sportul cu muzica si buna dispozitie. Produsele Reebok si strategiile de marketing ne ajuta sa ne alimentam cresterea pe piata americana. Noile produse ” Above The Rim”(Peste limita), pe care le-am introdus la sfarsitul anului 2002 sunt o colectie de produse destinate baschetului.

istoria firmei Levi’s

Levi's Logo

Levi's Logo

Levi Strauss (Levi’s) a venit in 1853 in San Francisco, la varsta de 24 de ani, pentru a dezvolta ramura de vest a afacerii fratelui sau, care lucra in New York. Dupa ce a emigrat din Germania, el a petrecut cativa ani in New York pentru a invata comertul si afacerile de schimb. Afacerea pe care si-a construit-o timp de 20 de ani a reprezentat un succes, care i-a adus faima de business-man, dar si cea de filantrop.

 

Unul dintre numerosii clienti ai lui Levi era un croitor, Jacob Davis. Originar din Letonia, Jacob locuia in Reno, Nevada, si cumpara in mod frecvent baloturi de materiale de la depozitul lui Levi Strauss & Co. Printre clientii lui Jacob era un barbat foarte dificil care intotdeauna rupea buzunarele de la panatalonii cusuti de el. Jacob s-a tot gandit cum ar putea sa intaresca buzunarele, asa ca intr-o buna zi i-a venit ideea sa coasa nituri de metal la colturile buzunarelor si la butoniere.

 

Acesti pantaloni nituiti au avut mare succes printre clientii lui Jacob, iar acesta a inceput sa se ingrijoreze ca cineva i-ar putea fura ideea. A decis astfel sa ceara o autorizatie juridica, dar nu avea cei 68$ necesari pentru eliberarea actelor. Avea nevoie de un partener de afaceri, si imediat s-a gandit la Levi Strauss.

 

Jacob i-a scris lui Levi pentru a-i sugera ca ar trebui sa dezvolte o afacere impreuna, iar Levi, care era un om de afaceri foarte agil, a simtit potentialul pe care il oferea noul produs, asa ca a acceptat propunerea. Pe 20 mai 1883 cei doi au primit autorizatia #139,121 de la Oficiul pentru Patent al Statelor Unite. Aceasta zi este considerata ziua de nastere a jeansilor.

 

La inceput pantalonii erau confectionati din panza, pentru ca mai apoi, cativa ani mai tarziu, sa inceapa sa fie facuti din denim. Desi pantalonii din denim erau de multa vreme purtati ca pantaloni de serviciu, aparitia niturilor a dus la crearea a ceea ce noi astazi numim jeans. Primul nume al acestor pantaloni a fost „waist overalls” (salopete pana in talie). Cuvantul „jeans” a devenit mai popular in jurul anilor ’60, cand generatia baby boom l-a adoptat pentru pantalonii preferati in acea perioada.

 

Prima imbracaminte nituita a fost confectionata si vanduta in jurul anului 1873. Datele despre companie dinainte de 1906 nu sunt certe, deoarece toate registrele istorice dinainte de acest an au fost distruse in cutremurul si incendiul de la San Francisco. Cand Levi Strauss & Co si-a deschis primele doua fabrici din San Francisco, Jacob Davis era responsabil de linia de productie.

 

Denim-ul pentru pantalonii de munca nituiti venea din Amoskeag Mill din Manchester, New Hampshire, o companie cunoscuta pentru calitatea produselor sale. In scurt timp, toate categoriile de muncitori cumparau pantalonii inovativi. In jurul anului 1890, acestor pantaloni li s-a atribuit numarul 501, pe care inca il poarte in denumire.

 

Patentul legal i-a permis lui Levi Strauss & Co sa fie singura companie producatoare de imbracaminte nituita, pana cand autorizatia a intrat sub domeniul public (in 1891). La expirarea patentului, o multime de fabricanti au inceput sa imite imbracamintea nituita facuta populara de Levi Strauss.

 

Levi Strauss a condus afacerea pana in 1902, anul morti sale, impreuna cu fratii sai, Jonas si Louis, dupa care a fost preluata de patru dintre nepotii sai. In 1918, familia Haas – o ramura prin alianta a familiei Strauss, a luat controlul companiei. Dupa Al doilea razboi mondial, au decis sa promoveze retailul jeansilor Levi’s, dar si oferta de actionariat a companiei. In timpul cresterii puternice din anii ’50 – ’60, actiunile companiei au capatat o valoare foarte mare. In timp, s-au adaugat inventarului alte tipuri de pantaloni (de serviciu, casual etc), jachete, fuste si diferite accesorii de imbracaminte feminina. Pana in 1985, cand familia Haas si alti membri ai familiei Strauss au readus compania in posesia lor, Levi Strauss & Co a devenit cel mai mare producator de pantaloni din lume.

 

Cu referire la imbracamintea produsa de Levi Strauss & Co se foloseste de obicei numele de Levi’s, dar trademark-ul apare numai pe linia de produse cu stilul de design 501, care se distinge prin nasturi in loc de fermoar, nituri din cupru la tivul buzunarelor, o eticheta de piele cusuta in dreptul taliei, un W pe buzunarele de la spate si o eticheta rosie cu marca Levi’s cusuta de tivul buzunarului drept de la spate. In plus, sunt confectionati din denim greu, care intra la apa un centimetru sau doi la prima spalare. Dupa aproape 100 de ani de vanzari catre cowboy si agricultori, popularitatea Levi’ s creste in anii ’50 in randul adolescentilor, ca rezultat al unei noi abordari de marketing, care abandoneaza vanzarea de depozit in favoarea producerii de haine sub marca proprie. Anii ’50 au insemnat pentru jeansi o afirmare a spiritului rebel, iar unele colegii au interzis purtarea lor. In anii ’60 – ’70, jeansii au fost luati sub cupola curentului hippie, devenind un simbol al decadentei vestului. Odata cu anii ’80 au inceput sa devina obiect de lux, fiecare designer aducand propria lui viziune.

 

Desi denimul nu se demodeaza niciodata, este cert ca din cand in cand mai iese din trend. In anii ’90 piata tanara nu a mai fost interesata de jeansii 501 si nici de alte modele de jeans, probabil ca o revolta la stilul vestimentar adoptat de parinti. Generatia anilor ’90 a preferat alte tipuri de pantaloni sau tot jeansi dar cu alte croieli, forme sau finisari. In anii ’90, Levi Strauss & Co se afla in incurcatura, 11 dintre fabricile sale de pe teritoriul SUA fiind inchise.

 

Branduri ale Levi Strauss & Co

Levi’s, inventati in 1873, sunt jeansii originali, autentici, cu cel mai mare succes, recunoscuti in intreaga lume si adesea imitati de alti producatori de imbracaminte. Jeansii Levi’s au atras atentia, imaginatia si loialitatea a numeroase generatii de indivizi.

 

Ca inventator al categoriei, marca Levi’s continua sa aiba un cuvant de spus in productia de jeansi, aducand pe langa clasicii 501, numeroase stiluri si colectii sub eticheta rosie.

 

Lansati in 1986 in SUA, produsele marca Dockers au jucat un rol major in crearea noilor produse de imbracaminte pentru barbati in categoria de pantaloni de camuflaj si de imbracaminte casual pentru serviciu.

 

In 1988, Dockers a lansat si o linie pentru femei, care include topuri, rochii, pantaloni casual si numeroase accesorii, croite sa se potriveasca unei game largi de marimi. Astazi, Dockers se comercializeaza in peste 50 de tari cu o gama larga de produse, printre care topuri, incaltaminte, imbracaminte de exterior, accesorii pentru o gama variata de clienti.

 

Semnatura Levi Strauss a fost lansata in 2003 exclusiv pentru consumatorii care achizitioneaza produse de pe canalele media. Brandul ofera consumatorilor care apreciaza valoarea accesul la imbracamintea de inalta calitate, la moda si accesibila, produsa de o companie in care Levi Strauss & Co are incredere.

Semnatura Levi Strauss apare pe o colectie de pantaloni, din denim sau nu, fuste, tricouri, camasi, jachete pentru femei, copii sau barbati.

 

 

Denim gives us a little bit of history everytime we put it on – denimul ne duce putin prin istorie de fiecare data cand il purtam; iar istoria lui incepe odata cu istoria Levi’s.

istoria firmei LOTTO Sportswear

 

LOTTO Sportwear

LOTTO Sportwear

Putini sunt cei ce stiu ca Lotto s-a nascut in familia Caberlotto, proprietarii echipei de fotbal Treviso, in iunie 1973. Initial, totul a inceput ca o provocare: pantofi de tenis pentru un prieten, iar ceea ce a urmat, greu ar fi putut fi anticipat! De aici a pornit fabricarea de pantofi de sport pentru tenis / sportul alb, au urmat apoi cei pentru basket, volei, atletism si fotbal. Echipamentului sportiv complet s-a dezvoltat mai tarziu, intr-o etapa ulterioara.

 

 

Patima arzatoare pentru fotbal nu poate fi deci tagaduita de nimeni. Evolutiile ulterioare ale brandului poarta indiscutabil amprenta unor oameni inflacarati de aceasta pasiune mistuitoare, care si astazi umple stadioane oriunde in lume.

In primii 10 ani de debut, Lotto s-a concentrat pe piata interna italiana, devenind un brand de referinta in segmentul articolelor sportive. Sportivi de talie internationala – fotbalisti si tenismeni de renume – au ales sa poarte Lotto in anii ’70: Julio Cruz, John David Newcombe, Thomas Muster, Ruud Gullit si multi altii.

 

 

Anii ’80 au adus primele modele de ghete pentru fotbal si semnarea primelor contracte majore cu jucatori faimosi si echipe recunoscute international pentru performantele lor. Lui Ruud Gullit, care a purtat echipamentul Lotto timp de 10 ani, pe parcursul carierei sportive, i se alatura si fotbalisti ca Holland si tenismenii Andrei Gomes si Jose Luis Clerc. Dupa inca 10 ani, Compania Lotto distribuia echipamente sportive in peste de 60 de tari.

 

 

In 1982 Lotto participa la Campionatul Mondial din Spania, alaturi de legenda fotbalului Italian, Dino Zoff, care isi manifesta preferinta pentru echipamentul Lotto.

 

 

In 1986, Giuseppe Galdevisi imbraca echipamentul care incepe sa fie cu predilectie favoritul fotbalistilor vremii si Lotto vine in prim plan la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, desfasurat in acelasi an.

 

 

Anii ’90 aduc inovatii ale proceselor tehnologice de manufactura, care duc la imbunatatirea standardelor tehnice de productie ale colectiilor Lotto si mari sportivi, legende ale tenisului mondial, Martina Nabratilova si Boris Becker aleg Lotto ca echipament preferential si semneaza contracte pe trei, respective sase ani.

 

 

Marea pasiune a Lotto ramane, indiscutabil, fotbalul si legenda colaborarilor italiene continua: Aldo Serena si Carlo Ancelotti imbraca Lotto la Campionatul Mondial de Fotbal din Italia in 1990.

 

 

Anul 1994 aduce Lotto in prim plan la Campionatul Mondial din USA, devenind in acel an sponsorul tehnic si furnizorul oficial de echipament sportiv al Nationalei Olandei.

 

 

Campionatul Mondial de Fotbal din Franta, din 1998 marcheaza momentul in care Lotto semneaza cu Nationala Cehiei si inca o legenda a balonului rotund din peninsula imbraca echipamentul nostru, Demetrio Albertini.

 

 

In 1999, Compania este preluata de un grup de oameni de afaceri italieni, al caror obiectiv declarat devine sustinerea punctelor tari ale Lotto – Dinamism, Inovatie, Calitate si Pasiune pentru sport.

 

 

La Campionatul Mondial de Fotbal din Coreea si Japonia, 2002, Cafu se alatura marilor vedete care poarta exclusiv Lotto.

 

 

In 2006, special pentru Campionatul Mondial din Germania, Lotto aduce noutati: este vorba de Zhero Gravity, prima gheata de fotbal fara sireturi. Luca Toni, Simone Perrotta si Mauro Camoranesi aleg si poarta Zhero Evolution, alegand sa evolueze ca stil pe linia trasata de Lotto. Acesta este si anul in care Lotto devine sponsorul ethnic si furnizorul official de echipament pentru Nationalele Croatiei, Serbiei si Muntenegrului.

 

 

In 2007, pe 9 iulie, Azzurri castiga Cupa Mondiala FIFA, pentru a patra oara.

 

 

Pentru mult asteptatul Campionat European de Fotbal din Austria si Elvetia, Lotto prezinta noua colectie toamna-iarna 2008-2009 in culorile Lotto, alb / rosu – de asemenea culori ale steagurilor nationale ale Elvetiei si Austriei, cele doua natiuni gazda ale Campionatului.

 

 

Cu ocazia importantei competitii, Lotto a lansat gheata de fotbal alb / rosie cu tehnologie Twist&Go, aceasta urmand a fi purtata de toti jucatorii sponsorizati.

 

 

Legenda Lotto si istoria acestui brand se leaga astfel invariabil si in mod direct de o istorie a fotbalului si tenisului mondial. Spiritul si pasiunea pentru sportul de calitate se pastreaza nestirbit, in timp ce stilul italian– elegant si clasic, modern si confortabil – evolueaza permanent, reinventandu-se neobosit de-a lungul timpului.

 

 

Colectia Leggenda a anului 2008 aduce in Romania aerul proaspat al stilului peninsular de neconfundat si exuberata pasiunii pentru sport, intr-o noua linie de boutique, la un standard calitativ indiscutabil superior din multe puncte de vedere – daca ar fi sa amintim numai design-ul si naturaletea fibrelor textile folosite, colorantii bio utilizati – si se adreseaza unui cumparator cunoscator, rafinat si sofisticat, cu gustul educat la scoala secolului 21, care prin tendintele sale ne invita permanent sa evoluam.